Nu i-a lipsit nimic. Si totusi, ce ma fac cu copilul meu?

Gasirea echilibrului intre viata profesionala si cea personala este o provocare pentru orice persoana activa profesional, interesul puternic pentru competitivitate si profit putand dezechilibra pe nesimtite raportul dintre energia investita in munca si preocuparile ce tin de familie si viata personala.

O buna parte dintre persoanele active profesional care au copii aleg sa considere ca isi indeplinesc cu succes rolul parental daca le ofera acestora toate cele necesare din punct de vedere al nevoilor materiale: masa, casa, cadouri, eventual vacante, cursuri sau activitati extrascolare (de cele mai multe ori cu altii, nu in familie) si altele de acest fel.

In acest context, se intampla adesea ca nevoile emotionale ale copiilor sa fie neglijate, iar timpul fizic petrecut cu ei sa fie foarte redus. In incercarea sa naturala de a-i fi bine si de a-si lua din afara sa lucrurile de care are nevoie pentru propria dezvoltare, copilul sau adolescentul va dezvolta comportamente si atitudini “de lupta” cu parintele pentru a-i castiga timpul si atentia. 

De ce se intampla acest lucru?

Pentru a intelege mecanismele acestor comportamente, trebuie sa explicam importanta atasamentului in evolutia relatiei parinte-copil. La copilul mic, sentimentul de siguranta emotionala si capacitatea de linistire sunt exclusiv legate si determinate de relatia cu parintele, figura de atasament sau mama (in cazul sugarului).

De la varsta prescolara si pana in adolescenta, copilul incepe sa se autoregleze emotional, partial in functie de sine insusi si bazandu-se pe propriile capacitati, partial prin parinti. Cand acestia lipsesc insa, copilul resimte un gol, o lipsa de protectie  (emotionala, uneori si de alt tip) si apar incercarile sale de a rezolva aceasta situatie dificila. Unii copii se indreapta catre comportamente autoagresive, iar altii dezvolta  atitudini ostile fata de mediu sau ceilalti.

Concret, in acel moment se ciocnesc doua forte:

  • pe de o parte, determinarea copilului de a obtine ceea ce are nevoie (asa cum intelege el, de cele mai multe ori prin cai nesanatoase)
  • pe de alta, cea a parintelui, care isi doreste tot ceea ce este mai bun pentru copilul sau. De multe ori insa parintele omite semnalele din partea acestuia si nu intelege cu exactitate de ce are nevoie copilul si ii ofera ceea ce crede el ca are nevoie.

Ca o paralela, este ca si cum copilului i-ar fi sete si si-ar dori un pahar cu apa, iar parintele i-ar aduce un borcan cu miere, oferit pentru ca parintele stie ce beneficii are aceasta pentru sanatate. Copilului ii va fi greu sa o accepte, pentru ca mierea nu este solutia nevoii sale. In acelasi timp se va confrunta cu o stare de confuzie (pentru ca mierea este buna la gust si ar trebui sa ii placa), mai ales ca oferta vine din partea parintelui, persoana ce reprezinta „stalpul sau de siguranta”. La fel si parintele este confuz pentru ca se straduieste sa-i ofere copilului ce-i mai bun, dar acesta nu pare sa aprecieze.

Ce pot face parintii in astfel de situatii?

Pentru a intelege cu exactitate sursa unui comportament nedorit al copilului, este foarte important sa ne conectam la el, sa avem acces la universul sau interior. Tot ceea ce face (sau nu) copilul este determinat de incercarea sa de satisfacere a unei nevoi sau de exprimare a unei trairi. In momentul in care identificam acest lucru, lucrurile devin mult mai simple. Iar portile de acces catre framantarile si nevoile neindeplinite ale copilului pe care le poate folosi parintele sunt diverse:

  • Stabilirea unei relatii de incredere cu copilul – acesta ar trebui sa simta ca se poate baza pe parinte si ca acesta il poate sprijini in depasirea oricarei dificultati.
  • Cultivarea comunicarii deschise, potrivita varstei copilului – acesta ar trebui sa stie ca poate discuta oricand cu parintele, ca poate veni spre el atunci cand are nevoie, pentru a primi sprijin. In acelasi timp, si parintele trebuie sa manifeste deschidere si sa asigure accesul copilului in lumea sa, pentru a-i fi alaturi.
  • Rabdare de a explora alaturi de copil sursa comportamentului nedorit. Nesupunerea, neascultarea, un temperament furios/dificil pot ascunde o mare suferinta a copilului si o incapacitate a acestuia de a o accesa si a o exprima direct. Parintele trebuie sa vina in intampinarea incercarii acestuia de a se face auzit.
  • Informarea corecta si lucrul cu propria persoana, pentru a-si intelege mai bine rolul de parinte. Acest lucru se poate face prin consiliere parentala, procese de dezvoltare personala si abilitare sau psihoterapie. Acestea vin ca sprijin in momente foarte dificile sau epuizante. De exemplu, este extrem de greu sa stai cu furia copilului, cu tristetea acestuia si sa ii lasi timpul sa si-o exprime, mai ales cand se asociaza cu comportamente violente. Care e limita unde ar trebui sa fie oprit din a lovi, cat ar trebui insistat asupra intrebarilor legate de starile negative ale copilului – acestea sunt provocari care pun parintii in dificultate si care pot fi lucrate cu ajutor specializat – psiholog sau psihoterapeut.
  • Oferirea de timp de calitate copilului. Iar acest lucru nu inseamna doar a sta cu el, ci si joaca impreuna, in care parintele sa se implice, sau diverse activitati potrivite varstei – fie ca sunt activitati casnice, fie ca sunt distractive. Toate acestea vin ca raspuns la nevoia copilului de crestere si dezvoltare, de a fi impreuna cu parintele, de a fi ghidat, indrumat, acceptat, continut, iubit.
  • Oferirea unui model de comportament dorit chiar de catre parinte. De exemplu, ilustrarea unor moduri sanatoase de eliberare a frustrarilor, cum ar fi prin sport, prin lovirea unei mingi sau chiar printr-o bataie cu perne, in care insa doar pernele se lovesc intre ele, nefiind lovit corpul.
  • Oferirea unui model sanatos de solutionare a conflictelor cu ceilalti, pe care parintele sa il promoveze. De exemplu, conflictul in cuplu – este de dorit sa nu existe certuri in fata copilului, insa el trebuie sa vada si modalitati de descarcare sanatoasa a tensiunii dintre parinti, pe care le poate lua ca modele de folosit in situatiile conflictuale cu ceilalti.

De asemenea, este foarte important ca parintele sa fie constient si conectat la ceea ce face sau spune, pentru ca multi copii nu fac altceva decat sa oglindeasca diverse manifestari ale acestuia. Asadar, cel mai adesea, raspunsul la intrebarea „Ce ma fac cu copilul meu? Nu ma mai asculta deloc, ce se va alege de el?“ poate fi gasit in parinti si in modul in care construiesc relatia cu copilul lor. Cel putin ca punct de pornire.

Un articol de Flori – Ana Andronache, psihoterapeut in cadrul Centrului de psihoterapie si psihiatrie Bellanima, cu formare in terapia centrata pe adult-copil-cuplu si familie.

 

Share:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.